Pot să-mi termin şi eu ţigara?

 

10516831_974877249194249_8513935381998098138_n

 

Pot să-mi termin şi eu ţigara?

Tu vrei să pleci.

Pot să-mi termin şi eu ţigara?

Când ieşi din duş să nu aluneci.

Pot să-mi termin şi eu ţigara?

Nu-mi spune că îţi lipsesc.

Ascund în doruri sufletul meu aprins

Să nu îl vezi deschis.

Să îl vezi cald, să-l vezi cu viaţă

Nu atârnând fără speranţă.

Să-l vezi frumos şi cald, rebel

Nu agăţat într-un cuier.

Pot să-mi termin şi eu ţigara?

Să termin şi eu ce am de spus

Să termin gândul de ieri,

Să termin gândul de la apus.

Să-mi spui de ploaie şi de dor,

Dor de ducă-nfiorător,

Dor de sete, dor de mine,

Mă dor toate fără tine.

Pot să-mi termin şi eu ţigara?

Si să ma gândesc la ieri

La cafeaua rece sau la lipsa ei.

Să simt tot ce-mi ceri

Şi dacă cred în atei.

Pot să-mi termin şi eu ţigara?

În linişte, în mare, în lumină

Într-o iubire clandestină?

Pot să-mi termin şi eu ţigara?

Şi-apoi poţi să pleci

Să te dezlegi.

Să te gândeşti.

De mă iubeşti.

De-ai să paşeşti,

Spre necunoscut.

Sau

Pot să-mi termin şi eu ţigara?

Şi mai vorbim, ne potolim,

Ne mai gândim.

Şi între timp,

Îmi termin şi eu ţigara.

 

 

 

Advertisements

Vad Valuri

 

1377568_10151971926198982_1198906849_n

 

Poate am înțeles totul greșit. Poate că nu am înțeles nimic. Poate că aștept salvare în miez de vis, poate că viața e un paradis. Poate că îmi e rima seacă, poate că nu prea are apă, nici suflet atât cât aș fi vrut și parcă eu sunt de demult.

Dacă cumva am crezut că ești ceva ce nu ești? Dacă am crezut că o să crești, să mă iubești? Dacă îmi stă iubirea-n ușă? Să plec? Să mă dezbrac? Să te mai plac? Să-ți fac pe plac? Să complac?

Să te las? Să te mai cresc? Să mai cred în zeu ceresc? Sau doar să mai cred în mine? Sau în tine? Sau în rime? Tu nu vezi că nu-mi e bine?!

De iubirea îmi e certă, fiinta mi-e inertă, nu te iartă, nu vrea, ce tot bați la ușa mea? Zi mai clar ce vrei să zici, nu e test ca să îl pici. Nu am nici pe păr arici, zi mai clar ce vrei să zici!

Sunt turistă, trecatoare, sunt cap de vârf sau amatoare?! E prea puțin ca mă uit? Franceză multă prea ascult? Sunt idealistă? Sunt o futuristă? Sunt oare doar o p.z.ă?

Nu-s. Uita-mă si lasa-mă-n pa. Pa. Pace. Să-ți fie pe suflet, trup și minte. Uită că nu prea am minte să te pot ințelege, să o cred pe bune… de parcă-mi dau în rune.

Mă iubești? Mă placi? Mă vrei? Sunt singura dintre femei? Ce o gândești, ce o nu o uiți? Pentru care muți si munți? Și văi? Și dealuri? De iți schimbi și idealuri?

Te trezesc sau te adorm?

Iți e frig?

Iți este somn?

Iți e cald?

Iți e ușor?

Te hotărăști?

Nu de alta, dar am ascendentu-n Pești.

Umbrele trecutului

10694864_10152481863787912_2137280389_n

Intr-o zi ma plimbam pe strada fara o directie precisa. Ma plimbam pe strada si prin amintiri. Nu puteam sa controlez felul in care mintea mea se asezase confortabil in turnul de control si a inceput sa desfaca plicuri cu amintiri. Totul se intampla mult prea repede. O amintire ducea la alta, si aceea la alta si tot asa intr-o insiruire nesfarsita de amintiri. Nu, nu tot timpul se intampla asa, uneori imi place sa fac scenarii despre anumite situatii sau despre viitor si le desfac treptat ca pe o poveste dintr-o carte. Ah, frumos mai e taramul imginatiei!

Ei, si cum se desfasurau aceste amintiri, diverse, fara scop, am inceput sa cad in amintiri neplacute. Ca asa e creierul, asociaza cine-stie-ce cu nu-stiu si ce si gata, boom! Cand vine vorba de amintiri eu nu prea am gimnastica metala sa le controlez.

Na… si uite cum incep sa pulseze in mine diferite sentimente. Ba mai placute, ba mai linistitoare, ba mai nelinistitoare… si gata. Puff! Cele nelinistitoare incep sa ia teritoriu si uite asa in scurt timp au cucerit mintea. Trebuie sa stii senzatia. Vrei, da nu vrei, poti da nu poti, insa deja ai picat in capcana si vrei de fapt sa le revezi. Poate ca nu-s asa de rele, poate ca vrei sa vezi de fapt ce te-au invatat si tot asa. Insa toate astea’s nimicuri, pentru ca nu mai ai niciun control, mintea coboara in adancuri si deschide cutia Pandorei. In cazul meu, cutia Miei. Ah. Cate sunt acolo. Cate lucruri sensibile.

Cred ca asa e in fiecare om. Chiar si cel mai insensibil om care a batut cuie, pus zavor, usa de metal, chiar si cel care a inghitit cheia ajunge uneori acolo. In taramul greselilor, durerilor, in locul operatiei deschise cu inima plina de sange in vazul tuturor.

Amintirile sunt acolo si nu pleaca niciunde. Bine, na, da’, pleaca daca ai vreo “conditie” speciala, insa ele nu pleaca altfel. Ele coboara usor, catre cel mai intunecat si adanc loc, un loc fara culoare, in care arunci orice amintire neplacuta. Senzatie, simtire, tot! ca sa nu te ranesca si in prezent. Insa se intampla ceva, si de-odata se ridica cu o viteza imperceptibila amintirea rea din trecut atunci cand esti pe punctul de a face o asociere.

O sa dau un exemplu ca se ne fie clar. Mai demult, demult, demult, m-am indragostit de un barbat care pentru mine era Fat-Frumos, printul din povesti, omul perfect. M-am simtit atat de norocoasa, atat de binecuvantata… ah ce fericita eram! Un copil eram. Un copil destept, frumos, harnic, care isi intalnise jumatatea. Eh, s-a dovedit a nu fi asa. Nu era un print, nu eram norocoasa, totul a luat o turnura oribila. Din pacate eram intr-un context din care nu puteam pleca. Totul se intampla prea repede si nu prea intelegeam ce se intampla. Mi se parea o super mare neintelegere. Totodata a fost primul moment in viata mea cand eram calma, cand incercam sa rezolv situatia desi comportamentul lui era oribil. Indisponibil la discutie indiferent cu cata caldura incercam sa ma apropii si sa vorbesc. A fost prima data cand un om, orice om mi-a spus: “Am incheiat subiectul.”. Si gata, eu nu mai puteam sa spun nimic, pentru ca el a incheiat subiectul. Problema era ca eram cumva “stuck together” si eu si el. Eram intr-o calatorie si ne despartisem fix dupa cateva zile. Am acceptat despartirea, doar ca nu puteam accepta nicicum comportamentul lui. Nu puteam intelege ce i-am facut ca el sa se comporte asa cum mine. Vorbea ingrozitor, ma jignea gratuit, facea misto de mine si cauta sa ma ranesca cu orice pret. Din nimic! Din senin! Omul vesel care eram se ascusese undeva si nu mai vorbea. Nimic. Dar nu ma deranja nicicum, stiam ca se va termina aceasta durere. Oricum, intelegeam si atunci si acum ca un om intelept, frumos, bun, cald, de “nivelul lui”, de “teapa lui”, un om cu adevarat de calitate nu ar putea face niciodata asa ceva si nu ar putea vorbi niciodata in felul acela. Dezgustator. Asa ca ceva in mine era asezat, ceva in mine era linistit, ceva in mine era calm. Eu. Eu eram calma. Fiind totusi trista, nu prea aveam chef sa ma trezesc dimineata, oricum de fel nu sunt tare matinala, asa ca dormeam pana pe la 12.00 pm. Eram framantata si aveam nevoie de somn. El insa, se trezea devreme ducandu-se la diferite activitati exotice. Si cand se trezea, se trezea de parca toata lumea s-a trezit. Trantea! Lovea! Aranja! Facea un zgomot ingrozitor! Nu respecta faptul ca eu dorm. El trantea! si nu, fara sa exagerez, nu avea un pic de grija. Nici un strop. Nu i-am spus niciodata nimic, gen: “Hei, poti sa umbli mai incet?” Nope. O singura data, m-am ridicat ciufulita in fund, in pat, si l-am privit. L-am privit cum nu are nicio treaba. Si l-am privit vreo cateva minute apoi m-am asezat la loc incercand sa dorm.

De ce e relevant? Pentru ca azi cand cineva tranteste ceva in mod intentionat ceva, simt cum incepe sa fiarba sangele in mine. A ramas chestia aia, da, nerezolvata. A ramas acolo in mine ideea ca am fost draguta cu un om care nu merita. Nu merita. Trebuia sa-i zic atunci moldoveneste ca daca mai tranteste asa de odata, ii dau cu rucsacu’ in cap, i-l leg de gat si-l arunc pe geam daca nu se potoleste. Ce ma costa?! Nimic. Nope. Eu asteptam bun simt de la un om sadic.

Te intrebi daca nu cumva nu era intentionat? Era. Stia ce face.

Si vin amintiri peste amintiri, totul felul. Nici macar nu sunt prezente in viata ta, si totusi vin. Vin fara voia ta. Isi fac party in mintea ta.

La ce ma gandeam eu atunci cand imi veneau tot felul de amintiri era faptul ca atunci cand incepem sa ne facem “mari” nimeni nu ne vorbeste de notiunea de amintiri. Ideea de ai grija ce faci. O sa ramana acolo, poate o sa uiti un an, doi trei, zece, treizeci, dar la un moment dat, vine. Pe astia mai insensibili poate nu ii afecteaza, da’ pe astia sensibili da. Si ma gandeam, poate parea stupid chiar, dar nimeni nu ne invata despre ideea de ne face amintiri cum trebuie. Adica, cum le adunam, de ce conteaza ce facem ca sa “nu ne para rau”, sa avem grija sa nu purtam tipul asta de povara, sa fie cat mai curat. Sa nu ne tot amintim cum am gresit cu ce am spus, ce nu am spus, cand am tacut, cand am exagerat, etc. etc. Nu incerc sa zic ca nu ar trebui sa facem ceea ce simtim si cum simtim, cred doar ca in functie de nivelul in care ne afecteaza amintirile trebuie sa avem un anume grad de control. Acolo e puterea noastra, nu in retrospectiva. Asta zic, depinde. Depinde daca te afecteaza sau nu actiunile tale sau depinde cum.

It’s not all butteflies and sunshine, I know, dar de la un punct incolo poti sa controlezi ce faci in situatii critice. De exemplu, cand cineva traneste ceva in timp ce dorm, nu ii arunc un papuc in cap. Eu stiu ca poate nu face asta intentionat asa ca voi intreba: “De ce trantesti? Te rog, umbla mai incet pentru ca eu ma odihneam.” Nu o sa arunc un papuc dupa respectiva persoana. Daca imi spune: “Nu trantesc.”, am sa spun: “Pentru mine este un zgomot destul de mare, poti umbla mai prudent?”, iar in functie de raspunsul urmator o sa decid daca faza cu papucul este o idee buna sau nu. Nu imi proiectez amintirile in prezent, dar se intampla sa le asociez. Insa am rabdare.

Ceea ce am scris e doar un exemplu. Pot fi altele, pot fi diverse, nu conteaza.

Ideea este ca noi evoluam si stim sa interpretam corect cu timpul. Nu iti proiectezi agnoasele aiurea cu oameni care nu au facut nimic intentionat. Care nu au dorit a te rani. Trebuie sa ai grija de amintirile tale, incet, cu timpul. Sa le faci, nu, nu frumoase, sa le faci in asa fel incat sa nu le regreti. Daca nu regreti esti brici! Nu te poate lovi o amintire. Pentru ca ai asumat-o. E in tine. E acolo si esti mandru/a de ea! Si asa trebuie sa fie.

Amintirile superbe sunt o bucurie si pentru ca sunt o bucurie trecuta devin o nostalgie. Ce iti e si cu amintirile astea? Se joaca cu capul tau de nici nu poti crede! E mai ceva ca atunci cand te uiti la poze de acu’ 10 ani. Ce viata. Ce nemuritori eram!

Libertatea venea din faptul ca ne simteam nemuritori, iar acum libertatea vine din faptul ca stim ca suntem muritori.

The fish knows

         14937000_1493838683964767_354831727_n

La inceput imi e greu sa respir. Ma strange si ma inteapa pieptul. Fiinta mea respinge ca un corp strain absenta ta. Mi se-neaca gandu-n gat, corpul tot se raceste si devin agitata. O fi o ciudatenie? O fi doar egoism? O fi doar patetism? O fi ceva parazitar? O fi semnul meu lunar? O fi numai o prostie sau chiar sunt in agonie? Sa m-apuc de poezie?

Ba te cant, ba te descant, mi-e dat sa nu te scot din mine. Pot doar sa te adorm din cand in cand, insa nu e dupa mine. Zile trec si zile vin, se duc cu vin, cu aer rece, cu frunza ce se leagana in vant, dar eu ma intreb: oare a cui sunt? Sunt a mea? Sunt a ta? Sunt sa fiu sau sa iti scriu? Sunt si eu o frunza-n vant, sunt o draga, un cuvant?

Spun prostii prea des si stiu, prea dramatica ma las sa fiu, insa atunci cand in inima-mi tresari, eu ce sa fac? Spune sincer, ce sa fac? Mai bine tac. Mai bine scriu, mai bine beau, mai bine cant, mai bine dorm. As inventa o limba doar a mea, pe care tu sa o-ntelegi, sa nu te chinui s-o dezlegi, sa vezi in ce culori te vad si in ce melodii te cant si cum se face de te am si-n gand? Ca-n inima se stie, tu bati de mult. Esti o speranta. Vie. Viu. Vii.

Nu ma las in fantezii, eu am picioare pe pamant oricat ma simt o frunza-n vant. Dar nu te pierd nicicand, nici de ai vrea. Si poti sa vrei, sa pleci, sa faci, sa uiti, sa bei. E o recunoastere a sufletelor, ceva misterios si sa nu-mi pui tu in vorbe, nu cred, e de prisos. Vrei sa descifrezi, tu crezi ca stii? Ma intristezi. De era atat de simplu si usor, nicicand n-am fi aflat ce-i aia dor. Ca-i dor, ca doare, ca o fi ca la-nchisoare?

Sunt salbatica in inteles, tu te joci cu mine des. Eu nu te-ntreb, tu nu-mi raspunzi, si suntem putin flamazi. De pleci sa nu mai stiu de tine, stiu ca n-ai sa uiti de mine, nici eu nu pot uita cum ai privit privirea mea: suflet bland, salbatic, acrobatic, uneori putin dramatic; n-am usi si poti intra oricand in mintea mea. In suflet esti deja.

 

Utopie

14509368_1457845564230746_719290932_n

Uneori incerc sa-mi adun sufletul in palma, dar ea-mi plange ca-i micuta si nu poate. Idealul ne indeparteaza de real sau poate idealul ne duce cel mai aproape de un real curd, verde, neprihanit? Tot idealul ne intristeaza, pentru ca nu stim niciodata unde-l duce drumul. Spre nimic, spre prapastie, spre Eden? Uneori mi-e teama ca idealul ma indeparteaza de realitate si ca traiesc intr-o utopie in mintea mea, iar atunci ma opresc sa cobor in realitate. Si o incerc, si parca nu-mi place, parca ma seaca, parca e linisita, parca e frumoasa, parca n-as mai sta, parca-i mincinoasa si tot asa. Dar vreau, nu vreau, ma mai cufund in ea. Si cand mi-e gata si simt c-am sa ma-nec, pasesc alaturi apei ca sa ma odihnesc. Cu inima stransa si plina de necunoscut plec spre utopie unde-am inceput.

Aici calatoresc singura, dar se-ntampla sa dau din cand in cand de cativa calatori. Ne imprietenim, povestim si uneori chiar cochetam, insa dupa ceva timp, uite-asa, de undeva imi spun: Am plecat si am dat de nebuni. Aici suntem asa putini, acolo jos atat de multi. Sigur nu-i a buna. Si uite-asa, plec inapoi unde am crezut ca lumea-i mincinoasa, iar Dumnezeu e mut.

Indata ce pasesc simt cum ma imbratiseaza o viata noua, simpla si ca Dumnezeu vegheaza. Totul e cald, totul e calm, totul divin, pana cand pe neasteptate primesc o clipa de nesinceritate. De-aici?! Furtuna, fulgere si lacrimi! De ce totusi nu se poate sa traim curati in suflet? De ce ni manjim pe ochi cu zoaie? De ce ne impingem ca-n scoala primara? De ce nu iubim curat? Di ce ni e atat di frica?

Caci totul a inceput de mult, mai de mult decat demult, si cum iesi la suprafata iti striveste fata un bocanc stralucitor, care nu te lasa sa-ti cureti ochii si traiesti usor.

Asa ca ma intorc mai sus, unde-am spus ca sunt nebuni, calatori si indecisi, indecisi asa ca mine, ca nu stiu cu certitudine… unde-o fi mai bine. Iara sus, inima bate, bate la un ritm normal, citeste, crede si iubeste. Chiar si singura se bucura, caci poate iubi orice fara sa defineasca ce-i iubirea, doar s-o simta. Si nu distruge corola de minuni a lumii, caci iubeste. Iubeste si, si, si, si. Aici sus ai nevoie doar sa iubesti si asta e singura rugaciune, pe cand jos ai nevoie sa fii iubit. Acolo jos cea mai frumoasa bucurie este sa iubesti si sa fii iubit… pe cand aici sus, iubesti fara teama de orice.

Uite-asa, mergi sus, mergi jos, pana cand intr-o zi intelegi ce vrei s-alegi, unde-ti e mai bine “deci”, si oriunde-ai fi poate ai noroc de vei intalni un calator, care are acelasi amor, fie sus sau fie jos, caci noi tot ne ratacim si cand va fi in fine-asa, vei trai povestea ta.

In asteptare

576292_3845446553256_846225240_n

 

Sa astepti zilele sa treaca sperand ca lucrurile o sa se rezolve e o reala pierdere de timp. Sa incerci insa sa faci ceva in privinta acelor lucruri poate fi din nou o pierdere de timp, dar stii ca ai incercat. Sa incerci pana nu mai stii ce sa faci, poate fi un casting pentru tine, ca sa cresti si sa inveti sa deosebesti.

Ajungi intr-un punct in care nu mai ai putere, in care iti dai seama ca nimic din ceea ce zici sau faci nu are putere de patrundere in cealalta persoana, dar tu nu te lasi. Nu te poti lasa invins/a atat de usor. Te compromiti, muti munti, incerci constant alte feluri de abordare. Apoi… nu mai gasesti. Nu-i nimic. Compromis. Lasi lucrurile asa sperand ca poti fi un exemplu si cealalta persoana va ceda. Va vedea, va incerca, va face ceva in pasi mici, dar siguri. Dar de cate ori se intampla asa? Te dai cu curu de pamant, te dai cu capul de pereti, dai cu tine in tine si storci chiar si ultima bucatica de incercare… pana epuizezi tot, pana te epuizezi asa de tare incat trebuie sa te reintorci la tine, sa-ti ceri iertare. De data asta te intorci la tine sa-ti ceri iertare pentru ca tu te intelegi, tu ai rabdare, pentru ca tu te iubesti, pentru ca tu merti sa te faci sa zambesti, pentru ca stii… ca nu ai cum sa te intelegi gresit.

Din pacate asteptarile ne compromit pe noi intr-un cerc vicios, unul din care nu ai cum sa iesi decat daca iei o decizie, iar deciziile care implica emotii stim bine ca nu sunt cele mai sanatoase, dar cum sa faci altfel cand esti implicat emotional oare? Cand tu ai low status? Dai in tine pana nu mai poti. Lupti pana nu mai poti. Si deodata vezi ca lupti singur pentru ceva frumos… si calare pe cal fara apa, fara mancare, cand iti trazneste in cap ca singurul lucru pentru care te intorci nu a luptat asa pentru tine si atunci toti inamicii dispar intr-un epic fade away si iti dai seama ca loveai cu sabia in aer. Calul dispare, armura dispare, sabia dispare si tu dai disperat/a cu mainile in aer. Te asezi in fund si te apuca plansul. Nimeni. Tu cu tine. Nimic altceva. Blank.

De cate ori sa explici lucruri evidente? Cat sa astepti ca cineva sa vada? Cat sa astepti pana recunoaste? Cat sa astepti sa vada ca ai obosit? Ca faci tot ce se poate? Si de ce sa faci toate astea? Cand tu cazi la pamant si astepti un “iarta-ma”, dar nici vorba de un cuvant. Chiar si patetic, chiar si “nefolositor”.

Niciodata nu am apreciat mai mult decat acum expresia “iarta-ma”. Acum cand asta e tot ceea ce vreau sa aud si mai mult decat atat, nu sa o aud, dar sa simt ca e spusa pe bune. Sa simt ceea ce inseamna aceasta vorba: recunoasterea unei greseli. Ce te faci atunci cand cineva nu vrea sa recunoasca? Nimic. Tu nu poti face nimic. Nu poti schimba nimic exterior tie. Nu poti sa patrunzi in cei care nu au capacitatea de a recunoaste fata de sine ca au gresit. Nu vor recunoaste nici fata de tine, iar tu poti sa astepti la infint, caci acest lucru nu se va intampla.

Oamenii, mai bine spus anumiti sunt atat de speriati sa recunoasca ca au gresit, le e frica sa auda/vada ce a cauzat greseala lor inca nu pot asculta si nu pot duce. Nu isi pot asuma, iar a-ti asuma inseamna sa accepti ca din vina ta lucrurile s-au intamplat cum s-au intamplat. A intelege asta inseamna a accepta urmarile fara a da vina pe orice altceva. A recunoaste ca esti vinovat/a si a iti cere iertare.

Dar orgoliul nu ne lasa. Cu cat e mai puternic cu atat va ingropa orice ar putea sa-i strice imaginea. Si nu se va lasa. Cu cat e orgoliul mai mare cu atat e empatia mai mica. Si a empatiza, a intelege ce efect au faptele sau vorbele tale asupra unei persoane si sa reflectezi si sa cresti e un lucru foarte rar. Prea rar. Dureros de rar.

Mi-am dat seama ca nu intamplator copiii cand sunt mici sunt invatati sa-si ceara scuze atunci cand gresesc. Va pare poate o prostie insa ceea ce se incearca a face este de a-i face pe ei sa recunoasca in primul rand in sine daca ceea ce au facut este corect (in ce masura) sau gresit (de ce?) si a le explica de ce anumite actiuni pot face rau si de ce trebuie sa fim prudenti.

Crestem, uitam si avem impresia ca dreptatea e de partea noastra si ca ne putem justifica actiunile totdeauna. Justificarea e importanta, dar nu inseamna nimic pe langa recunoastrea unei greseli. Acum… fiecare face ce vrea nu? Bunul simt… e batran ca o haina ponopsita si nimeni nu il mai saluta… dar el nu se supara.

Noi ne suparam, ne suparam pentru ca stim ca nu asa e frumos, nu asa e sanatos si suntem atat de preocupati sa nu gresim incat gresind ne impietrim.

Nu, cu forta nu putem face pe nimeni sa recunoasca si nici macar nu e datoria noastra, iar daca am incercat fara rezultate, atunci trebuie sa renuntam… sa respiram… si sa iertam. Si gandindu-ma la iertare in drum spre casa, imi dadeam seama ca imi e greu sa zic ca “iert” cand nu mi s-a cerut “iertare”. Dar o sa incerc sa iert, si mai ales sa ma iert.

O sa iert incapacitatea de decizie, o sa iert timpul lung in care am asteptat, o sa iert increderea pe care o am, o sa iert vorbele pe care nu le meritam, o sa iert lacrimile dureroase, o sa iert serile friguroase, o sa iert vorbele din minte ce nu se opresc, o sa iert zilele in care am stiut ca te iubesc, o sa iert ca nu stii cand gresesti, o sa iert pentru ca eu cred ca ma iubesti si am sa te iert crezand ca intelegi: ca a gresi nu o problema care sa te bage in dilema, doar ceva omenesc pentru care… din cand in cand ne cerem iertare.

 

 

 

Autentic

 

12511764_1243773715637933_812299905_n

 

Imi place sa vorbesc si imi place sa vorbesc deschis. E inexplicabil sentimentul ce ma inunda in momentul in care acest lucru imi e retezat. Imi e greu sa gasesc o alta cale. Sigur ca privirile, mangaierile si toate celalalte sunt un mod de comunicare, insa alcatuiesc o mica parte atunci cand e o problema de rezolvat. Problema? A spus cineva cuvantul “problema”? Ne sperie atat de tare incat primul lucru ca sa evitam o discutie mai mult sau mai putin placuta este: “Problem? No problem. Case closed”. Si uite asa avem impresia ca am finalizat o problema cand de fapt tot ce am facut este sa -evitam- problema. Desigur, exista cazuri in care nu are rost sa dam curs unei discutii inutile, unei discutii care nu poate decat sa nasca altele. Cat de greu e sa fim prudenti si cat de greu este sa alegem cand trebuie vorbit despre “problema”. In principiu, problema e lipsa de comunicare asa ca evitand comunicarea practic dai nastere problemei, asta e problema. Ma repet pentru incercam sa fiu haioasa. Ha ha. Not working. Fine.

Ma concentrez din nou pe problema. Pe lipsa unei comunicari si ma refer desigur la o comunicare eficienta. Luam totul atat de personal incat nu dam timp sa intelegem. Pentru ca cel mai adesea ne simtim vinovati sau neputiinciosi, iar scopul unei discutii nu este sa punem la zid si nici sa cerem o imediata punere in practica a unui lucru. Ci foarte simplu: sa ascultam. Nu stiu care dalai lama (sorry) a zis asa: “Atunci cand vorbim nu facem altceva decat sa auzim un lucru pe care il stim deja. Daca ascultam putem afla ceva ce nu stim.” Scopul suprem al vorbirii e a intelege. Am sa dau un exemplu care poate fi extrapolat in orice situatie si relatie.

Eu si o prietena pe care o iubesc enorm am avut niste mari dificultati in a ne intelege, si subliniez: a ne intelege, asa ca intr-o zi de iarna am intrat intr-un pub, am servit la recomandarea ei cel mai tare ceai ever (verbina + stroh + sirop turta dulce cu o ditamai felia de portocala plutind = delicious). Nu ne mai vazusem de ceva timp poate o luna, doua si ne era cumva dificila apropierea. Erau “chestii” nerezolvate. Erau iritante “in the back of my head” (da,da, romglezesc dupa ce ma uit la multe filme in engleza, incep sa gandesc in limba…. asa) si parca nu puteam sa fiu cu totul in confort (sa fim*cred). Asa ca veni vorba la un moment dat sa ne zicem orice avem de zis. Pactul fu asa: Nu ne intrerupem cu scuze. Ok. Zis si facut. I-am vomitat pe masa tot ce mi s-a parut necinstit si ea a tacut si a ascultat. M-a ascultat. Nu misca din cap a dezaprobare, nu facea nimic. Ma asculta. Cand am terminat a venit randul ei. A fost greu, imi venea sa ma justific, sa explic, sa arrrgh!! si m-am calmat, fara sa ma mai gandesc la mine… am inceput sa ma gandesc la ea. La ceea ce imi spunea si tot ce faceam era sa inteleg. Era un moment simplu de mare divinitate. No egos. Noi. Incercam sa ne intelegem fara sa aflam cine a fost vinovata. Wow. Concluzia: Niciuna. Scopul unei discutii nu este sa aflam cine e vinovat si ne relaxam, scopul este sa ne uitam pe noi si sa-l intelgem pe celalat. Fara nicio pretentie. Si a fost divin. Pur si simplu am inteles lucruri despre noi.

Cu tristete marturisesc ca nu cred ca am reusit sa traiesc acest timp de moment cu alte persoane. Maxim ma consum sa ma fac inteleasa si totul merge in esec… si nu treaba nu merge decat daca… well “It takes two to tango”.

Ce-i drept e drept… nu oricine capacitatea sa inteleaga dorinta ta de bine si prea putini inteleg ce e ego-ul ca sa renunte macar pentru cateva minute la ceva atat de nefolositor.

Sigur ca discutiile pot fi neplacute! Sigur ca nu e usor sa te faci inteles, sigur ca cere un efort in plus, insa asta faci atunci cand crezi ca merita. Storci putin din tine, arunci ego-ul la gunoi si incerci sa intelegi.

Sau sa te panichezi sa eviti crezand ca timpul e vantul care va “sufla” gunoiul de sub covorul tau. Ghici ce? Nu va face asta. Daca e puternic ce va face e sa-l imprastie. Peste tot. Singurul mod real prin care poti rezolva problema este sa o discuti, nu sa-o eviti. Ups! Sa ocolesc acest munte de amanunte! Stai chill, la un moment dat tot te impiedici, dar ca sa nu-ti pierzi dintii trebuie sa strangi gunoiul, nu sa-l eviti.

A evita inseamna a trai ingnoranta. Asta ne dorim? Sa traim in ignoranta? Sa pretindem ca totul e ok si sa ne miram de ce “x” nu intelege nu-stiu-ce? de ce “x” iar a facut nu-stiu-ce?

Da, pare mai usor “sa treci peste” – ce? E ca si cand ascunzi gunoiul sub pres. You fucking know it’s there!

You know what’s sexy? A real conversation.

 

Podul dintre doua suflete

11219082_10153524998668430_2866317736870781461_n

Partea sensibila a sufletului s-a acutizat si a amortit. A inceput sa coboare treapta cu treapta niste scari care duc in bezna. Cand oboseste, adoarme. Nu se intoarce, nu continua drumul. Trage un pui de somn. Vrea putere, caci vrea sa coboare si mai adanc. Doar ca nu este lumina, nu apare revelatia si crede ca inca o treapta in jos va aduce putina lumina. Nu se intoarce inapoi acolo, in confort, unde totul era lumina, curcubeie si zane, ci cauta lumina mai jos, mai jos, mai jos.

Drumul pare infricosator. Daca dupa bezna e si mai multa bezna si de fapt nu e nicio licarire? Nimic. Gol. Dar nu se lasa… se odihneste si mai coboara putin spre necunoscut. Drumul e lung sau pare lung atunci cand nu vezi unde urmeaza sa ajungi. Aici nu esti ajutat de gps-uri si alte “device-uri”, in suflet nu se umbla cu tehnologia. Cumva totii ajungem pe acest drum. Pardon, nu toti. Altii trag zavorul la acesta usa si traiesc intr-un compromis de fericire. Altii nu putem, simtim ca avem si ca nu avem timp; dar trebuie, e musai. Nu se poate sa traiesti in nesimtire. Nu poti cand stii ca mai e ceva, ceva mai mult, evolutie cu sine.

E un drum lung uneori, chiar foarte obositor si nu ai tot timpul resursele necesare. Atunci cand se intalmpla asta, partea superficiala, omul-trupul-exterior nu mai are aceeasi rabdare, aceeasi coerenta, nu mai pare la fel. Se intampla ceva inauntru si doar atunci cand doarme acesta parte sensibila, atunci abia omul pare in “apele lui”.

Acest lucru se intampla cand esti deschis posibilitatilor si nu mai stii sigur, atunci cand credinta ca e mai mult decat tot ceea ce stii, darama ceea ce stii pentru a se reintregi fara balast. Fara nefolositor, fara mizerie. Se scutura si renaste. Asta cred ca iti ia ceva timp. Desigur, daca nu te opresti…

Ma gandesc, oare are loc in mine? Tot ceea ce stiu plus tot ce as mai putea stii? Cum se organizeaza? E loc? Mai ales cand simti ca e plin…

Emotia. Sensibilitatea. Dragostea. Increderea. Respectul. Empatia. Intelegerea. Rabdarea. Introspectia. Reflectia. Reflexia. Oglinda. Patrunderea. Deschiderea si “lista” ar putea continua.

Avem retete la simptome insa nu stim cu precizie cauzele. Cand stai si cand pleci? Cand e bine si cand te complaci? Cand astepti schimbarea si cand fugi? Cand stii? Cand vorbesti si cand taci? Cand asculti? Cand primesti? Leagaturi neintelese…

Am sa incerc sa trec la subiect… desi toate fac sens si toate se leaga.

Podul dintre doua suflete. Intalniri pe care nu le putem da de cap. Ce ne invata? De ce apar?

Azi, in rumoarea sentimentelor mele taximetristul ce ne conducea la destinatie a zis ceva care m-a atins. Vorbea despre un scriitor pe care l-a intrebat ce meserie a facut  inainte sa devina scriitor. Facuse facultatea de drumuri, poduri “-Si am incercat sa construiesc cel mai frumos pod din lume./- I-am spus: nu se poate sa-l depasiti pe ala al americanilor!/-Minti, mi-a spus. Costeeeel… cel mai frumos POD din lume, este podul dintre doua SUFLETE, dar cronologic sa fie construiti trei piloni de baza: primul e Increderea, Respectul si pe urma Dragostea. Cum mai poti construi un asemnea pod acum?” A urmat ceva legat de “noua” societate si cum nu are sa se schimbe curand caci e prea noua si prea frageda. Eu il ascultam ca un copilas, curioasa, si deoarce drumul nu avea sa fie prea lung am preferat sa ascult decat sa-l intreb. Eu nu-mi fac problemele astea. Care? Eu daca iubesc, (cum urma in discutie, nu vreau “vila, piscina, bmw”) doresc incredere, respect si afectiune. Sa stiu ca indiferent cat de grea e o perioada, pilonii acestia nu sunt din rigips. Sa stiu ca nu vreau sa fug, ci “this is our shit and I’m gonna deal with it.”, dar asta nu se face singur.

Posibil ca totul sa para acum fragil, complicat, complex, caci pilonii nu apar asa, de la sine. Se cimenteaza, se fixeaza, sa stii ca e beton aramat. La asta se munceste si dupa – you deal with this shit? Poate ca asa strangi resurse?

Ma gandeam cat de fascinata sunt de poduri, viaducte si tunele. De frumusetea si de rezistenta lor, dar totodata si de imprejurimi. Probabil ca imi place. Probabil ca asta imi doresc, sa construiesc poduri si n-am sa ma opresc… Sper doar ca pilonii sa fie din beton si sa nu ne fentam cu materiale aparent rezistente. Ca e mai iefitin. Ca merge si-asa. Si nu e un compromis. Orice cuvant cu insemnatate are valoarea unui juramant.

Sa ridicam poduri rezistente.. daca tot de apucam de construit…

Doua maini puternice III

IMG_10366253414085

Ma indreptam spre usa ta. M-am urcat intr-un taxi hotarata sa parasesc putin nebunia in care ma aflam. Aveam capul plin si cum tu te-ai intors intr-un suflet acasa, ce ma impiedica sa nu te vad? Daca cu o seara inainte am refuzat ispita, in seara asta voiam sa ma pierd in bratele tale.

Am ajuns la adresa, am coborat din taxi si mi-am aprins repede o tigara. La tine stiam ca nu se fumeaza si chiar daca m-as fi putut abtine, aveam o pofta nebuna sa-mi aprind una. M-am uitat la bloc sa vad daca am nimerit scara corecta si am scos telefonul sa te sun. Insa tu ma sunai deja.

“-Uite la ea! Nici bine nu a dat buna seara soferului si a aprins tigara.” Cat stiu ca nu-ti place. “Nu esti la scara corecta”. Te vedeam o scara mai sus. Desigur, ai coborat sa ma intampini. nu cumva sa ma sa ma pierd.

“-Stiu sigur ca la tine nu se fumeaza si.. imi era pofta.” Iti raspundeam la telefon in timp ce ma indreptam spre tine. “Tu vorbesti? Ai coborat cu berea in mana si nici macar nu mi-ai adus si mie una.”

“-Tu ai tigara.”

“-Am avut o zi grea, stii bine… Da-mi si mie!” si ti-am luat berea din mana.

“-Uite la ea micuta… a avut o zi grea…”

Cand am intrat in culcusul tau imi parea atat de ciudat. Imi era teama sa nu aiba amprente, insa totul parea al tau. Era ciudat sa fiu pentru prima data la tine. Totul era plin, dar la fel de frumos organizat ca si la mine. Imi zambea acesta amprenta pe care o ai asupra casutei tale. Ma opresc brusc spre vederea cu Venetia si iti spun:

“Wow…Ai avut dreptate… Chiar seamana multe lucruri.”

Ma uitam si la planta ta frumos crescuta, la carti, la “le petit” acvariu, la oglinzile asezate intr-un anume fel… si simteam aer curat. Priveam la biroul tau, la organizarea spatiului si parca brusc aveam chef sa inghesui mai multe lucruri la mine acasa. Am mai luat o gura din berea ta.

“-Hai, ca deja mi-ai furat-o! O pastrezi si eu imi iau alta.” spuneai cu glas alintat.

“-Nuuuuu.” zic, “Da-mi mieee una noua si o termini tu pe asta.”

“-Hai ca fac altceva.”

Ai scos doua beri faine si m-ai pus sa aleg, dupa care ai scos o cana care-ti place mult si nu ai folosit-o nicicand.

“-Stie cineva?”

“-Vrei sa stie?”

“-Nu e asta, eram curioasa. Ma asteptam la intrebari.”

“-E o treaba tare ciudata. Mie nu mi-a fost dat des…. Ba nu…”

“-Cum nu?! … hai spune.” Tu nimic. “Afurist mai esti cand incepi… si te opresti asa… hai… offf, spune!”

“-Mie nu mi-a fost dat prea des, de fapt, nu mi-a fost dat nicicand sa intalnesc pe cineva care sa semene atat de mult cu mine, din multe puncte de vedere. Da… e ciudat, sunt multe lucruri…”

Pentru prima data de cand ne intalneam m-a luat un soi de emotie naiva in piept. Ca simteai asta, ca te gandesti la mine si ca… e ceva ce nu te lasa sa ma lasi. Nicicand nu mi-am pus problema unui inceput cum nu mi-am pus problema unui sfarsit. Totul e ce e. Cat e. Cum e. Cand e. Caci nu exista presiune si nici ca a venit. Insa ma gandeam, te ascultam cum te pierzi in vorbe, cum ti-e mintea plina… si cum simti. Poate suna ciudat, insa simteam ca ti-am lipsit. Imi place ca nu vorbesti despre asta, caci vorbele inseamna atat de putin… iar mai incolo aveam sa simt ca ti-am lipsit.

Eu stiam ca semanam din atat de multe puncte de vedere. Ce ciudat e sa ne stim de mult, sa nu ne cunoastem si totusi atat de natural e totul. Nu simteam ca pot duce o discutie asa ca am schimbat brusc subiectul. Nici macar nu-mi amintesc ce am zis.

“-Tu stii ca este total radomn…”

“-Stiu da’ fix asta mi-a venit sa spun.” Fix aia mi-a venit sa spun.

Ne-am povestit putin din ziua noastra dupa care am plecat pana la baie. Cand m-am intors ma asteptai… Muzica ce se auzea din boxe mie imi placea foarte mult si am inceput sa ma misc. M-ai prins frumos langa tine. Dintr-una intr-alta iar eram la tavan si mi se parea fabulos cum ma porti. Mor de draci ca stiu ca stii ca stiu. Ma vezi ca intru intr-un soi de transa cand ma iei asa. Cand ma atingi. A dracului figura ce am, nimic ca as fi putut sa ascunde o clipa. Tresar toata, mi se “dau ochii peste cap” si frisonul ma topeste. Nu e electric. E tot. Fi-ti-ar mainile sa-ti fie de… Aaaah! Impinsa cu tandrete si fermitate spre perete simteam. “Ordinele se executa, nu se discuta.” Simteam. Intens. Nesatula simteam. Mainile nu alunecau, ma cuprindeau, tu presandu-te pe pieptul meu, ma transformam…. iar sarutul tau parea altfel.

Atat de flamand erai. Atat de flamanzi eram, incat nici nu puteam stii cine devoreaza pe cine sau cine se vrea devorat. In cuvinte ce-a urmat nu se poate exprima… sau poate da, dar n-as prea vrea. Niciodata n-am stiut cat de frumosi suntem pana nu am si vazut. Inca te simt. Inca ma simti. Nesimtim.

Am fi vrut poate o dimineata pe gustul nostru. Lenesa. Simpla. Cuprinsi. Deschisi. In lumina prospetimii parca tot nu ne-am consumat… Am incercat sa ne saturam, dar parca tot mai multa energie aveam.

“-Ai zahar? Mi-am adus cafea la mine si imi place dulce.”

“-Ii place dulce…”

“Imi place dulce…” si am fugit sa ma improspatez. Uitandu-ma in oglinda, mi-am dat seama ca eram. Mi-am scos periuta din kit-ul “de calatorie” si m-am spalat pe dinti si pe ochisori. Am pornit spre bucatarie sa-mi fac cafea si.. doua tipuri de zahar erau asezate pe masa.

“-Acum le-ai pus?”

“-Da.”

“-Multumesc.”

Cat asteptam sa fie gata, te tot luam la vorba.

“-Stii? Tu acum zano, imi dai impresia ca e in regula sa dorm… dar de fapt..”

“-Dormi. Dormi.”

“-Nu, nu…ca te simt…”

“-Imi fac cafeaua si fug, sunt pe graba, tu dormi. Ai o cana? Ti-o inapoiez. Sa imi pot lua cafeaua pe drum.”

“-Auzi la ea… tu imi dai impresia ca e ok… dar..”

“-Pai chiar voiam sa zic. Ce faci? Nu-mi chemi un taxi? Zaci asa?” Iti spuneam eu in tachina, nederanjata de chipul tau imbratisat de somn pe perna… M-am pus langa tine si te-am sarutat.

M-am intors cu cana furata in care mi-am pus cafeaua si m-am asezat langa tine. Incinsa, proaspata, aromata cafeaua, eu indreptam cu mana aburul cafelei spre nasul tau ca in reclame.

“-Ce placut miroase! Zi nu-i asa!” am luat o gurita de cafea si am pastrat pe buze doi stropi m-am aplecat sa te sarut si ti-am dat gustul. Ti-a placut. “E delicioasa, nu-i asa?”

“-Chiar e.” Tu, nebautor de cafea. Ce frumos ai intins buzele dupa ale mele. Ce sarut de cafea.

“-Trebuie sa fug. Nu te ridica.”

“-Ei, tu zici asa…”

“-Nu, nu, dar sa ai grija sa inchizi usa…”

“-Las-o asa…”

“-Pai da, ca cine intra vai de mama lui!!” Radeam eu.

“-Stii, eu nu mai folosesc zahar, as putea face un drum sa il las la cuiva care i-ar folosi… intr-una din zile…”

“Vom vedea!”